Nervul vag, acea structură tăcută care traversează corpul de la creier spre abdomen, devine în cartea lui Marie Borrel un fir roșu care leagă oboseala cronică de tulburările digestive, migrenele de anxietate, imunitatea scăzută de problemele de somn. Borrel nu e prima care pune reflectorul pe acest nerv, dar o face cu o claritate care lipsește adesea în discursurile medicale. Miza este una simplă: dacă învățăm să stimulăm nervul vag – prin respirație lentă, vocalizare, postură sau stimulare rece – putem regla tonusul sistemului nervos parasimpatic, adică partea responsabilă cu liniștea, digestia și refacerea. Iar asta nu e doar o speculație. În The Journal of Physiology, cercetările conduse de Paul Grossman sugerează că exercițiile de respirație care accentuează expirația activează vagul și reduc răspunsul inflamator. Cartea îmbină explicații anatomice accesibile cu observații din viața de zi cu zi. De exemplu, autoarea propune o legătură între sedentarism și scăderea tonusului vagal, explicând de ce un corp în mișcare respiră altfel, digeră altfel și chiar reacționează altfel la stres. Printre paginile cele mai directe se află cele în care se vorbește despre tonul vagal ca predictor al sănătății mintale – un concept pe care Stephen Porges l-a popularizat prin teoria sa a polivagalității. Marie Borrel face o distincție necesară între soluțiile rapide și obiceiurile care cer răbdare. Nu e vorba de un nerv pe care îl activăm ca pe un întrerupător, ci mai degrabă de o rețea care se regenerează atunci când rutina noastră zilnică nu e dominată de alertă permanentă. Dușurile reci, de exemplu, nu sunt promovate ca performanță, ci ca metodă de igienă neurologică. Cântatul, gargara sau chiar meditația nu sunt practici spirituale în această carte, ci gesturi de igienă internă. Un fel de a spune corpului că nu mai suntem în pericol.
Publicat de: Mind Builders